Fragment
Dragul meu Amarel,
Am observat si eu, fireste, ca razboiul european - pe
care cu naivitate oamenii il numesc "marele razboi" - trece printr-o
faza de acalmie si nu ma surprinde faptul ca ingrijorarile pacientului
s-au mai potolit si ele, prin reflex. Intrebarea e daca vrem sa-l
incurajam pe linia asta sau daca e cazul sa-i nutrim in continuare
temerile. Frica obsedanta si increderea oabla sunt, amandoua, stari de
spirit profitabile. Alegerea pe care o avem noi de facut aici ridica un
numar de chestiuni importante.
Oamenii traiesc in timp, dar Dusmanul ii sorteste
eternitatii. Ceea ce inseamna, cred, ca dorinta Lui e ca ei sa se
concentreze cu precadere asupra a doua lucruri: eternitatea ca atare si
acel moment al timpului pe care ei il numesc prezent. Asta pentru ca
prezentul este punctul anume in care timpul intalneste eternitatea.
Experienta umana a momentului prezent, si numai ea, este analoga modului
in care Dusmanul imbratiseaza realitatea in intregul ei; ea singura le
ofera libertate si manifestare in act.
Gandul Lui, asadar, e sa-i tina permanent preocupati
ori de eternitate (adica de El insusi), ori de prezent - fie meditand la
unirea eterna cu El sau la perpetua despartire de El, fie ascultand de
vocea prezenta a constiintei, purtandu-si crucea din momentul prezent,
primind in prezent harul, inaltand laude pentru multumirea prezenta.
Sarcina noastra e sa le luam de sub ochi si eternul
si prezentul. In acest scop, alegem uneori sa impingem pe unul sau pe
altul (cum ar fi o vaduva ori un savant) sa traiasca in trecut. Doar ca
aici resursele sunt limitate, fiindca un dram de cunoastere adevarata a
trecutului tot au, iar el fiind incheiat si implinit, se aseamana cu
eternitatea. E mult mai bine sa-i indemni sa traiasca in viitor.
Necesitatea biologica face ca toate pasiunile lor sa
tinteasca deja in acea directie, asa incat gandul la viitor le hraneste
speranta si frica. De asemenea, viitorul le este necunoscut si, prin
urmare, determinandu-i sa gandeasca spre inainte, ii facem sa-si umple
mintea cu iluzii. Intr-un cuvant, dintre toate lucrurile, viitorul este
cel mai putin asemenea eternitatii. Este cea mai integral temporala
parte a timpului - pentru ca trecutul a inghetat si nu mai curge, iar
prezentul e straluminat tot de raze eterne. De aici incurajarile si
sprijinul nostru pentru scoli de gandire precum evolutionismul,
umanismul stiintific sau comunismul, care orienteaza afectele umane
catre viitor si le imbiba astfel cu esenta de temporalitate.
Prin urmare, aproape toate viciile oamenilor isi trag
seva din viitor. Recunostinta priveste inspre trecut, iar iubirea catre
prezent; frica, avaritia, dorinta carnala si ambitia privesc inainte.
Sa nu crezi ca dorinta carnala face exceptie. In momentul in care
placerea se produce, pacatul (singurul care ne intereseaza) s-a consumat
deja. Placerea este doar acea parte a procesului pe care noi, unii, o
regretam si pe care am elimina-o daca prin asta nu am pierde cu totul si
pacatul; ea este, de altfel, contributia Dusmanului si deci o
experienta a prezentului.
Pacatul, care este contributia noastra, se naste in
asteptarea a ce va sa vina. Cu siguranta ca si Dusmanul vrea ca oamenii
sa se gandeasca la viitor - insa doar atat cat e nevoie pentru a
planifica acum actele de dreptate sau de binefacere care le sunt,
probabil, datoria de a doua zi. Datoria de a planifica lucrarea zilei de
maine este o datorie a zilei de azi Desi materialul de baza e
imprumutat din viitor, datoria, ca toate datoriile, exista in prezent.
Dar prea despicam firul in patru. Ce nu vrea El e ca
oamenii sa mizeze sufleteste pe viitor, sa tinda catre el si sa i se
daruie. Iar noi exact asta vrem. Ideal, pentru El, este omul care, dupa
ce a muncit o zi intreaga pentru binele posteritatii (daca asta ii e
vocatia), isi inlatura din minte orice gand legat de faptele lui,
incredinteaza totul cerului si se intoarce pe data la rabdarea sau
recunostinta cuvenite momentului de fata.
Dimpotriva, exemplar pentru noi este individul
hartuit de viitor - bantuit de viziuni ale unui rai sau iad iminente pe
pamant - gata oricand sa incalce in prezent poruncile Dusmanului daca,
astfel facand, ii dam a-ntelege ca mai usor va pasi in primul sau se va
feri de al doilea; un individ care depinde in credinta lui de reusita
sau esecul unor proiecte al caror final ii va ramane pe veci necunoscut.
Visul nostru e o natie intreaga care sa goneasca
neincetat dupa capatul curcubeului, niciodata onesta, buna sau fericita
acum, ci gramadind tot darul real capatat in prezent la fundatia pentru
altarul viitorului.
Cum contra-argumente specifice nu exista, rezulta ca,
in general, e mai bine pentru pacient sa se umple de temeri sau
sperante (nu prea conteaza care anume) legate de chestiunea razboiului,
decat sa traiasca in prezent. Dar sintagma "a trai in prezent" e
ambigua. Ea poate numi un proces care e de fapt la fel de tributar
viitorului precum teama insasi. E posibil ca omul sa nu aiba grija
viitorului nu pentru ca il preocupa prezentul, ci pentru ca si-a bagat
in cap ca viitorul e roz. Atata vreme cat de-aici i se trage calmul, nu
ne doare capul, pentru ca nu face decat sa adune motive de dezamagire,
si astfel de neliniste, pentru momentul in care isi va vedea sperantele
spulberate.
Daca, pe de alta parte, e constient ca s-ar putea ca
viitorul sa-i rezerve orori si de aceea se roaga sa fie intarit in
virtuti pentru a-i face fata, si astfel se apleaca asupra prezentului
pentru ca acolo si numai acolo salasluiesc toata indatorirea, tot harul,
toata cunoasterea si toate multumirile, atunci nu-i a buna deloc:
atacul trebuie lansat imediat. E o situatie in care, iarasi, arma
filologica face indeobste treaba buna: incearca sa vezi ce impact are
asupra lui notiunea de "suficienta".
Dar, fireste, e mult mai probabil ca "traieste in
prezent" nu pentru motivele insirate mai sus, ci pur si simplu pentru ca
sta bine cu sanatatea si nu-i displace munca pe care o face. In cazul
asta, fenomenul e pur natural. Dar chiar si asa, in locul tau i-as
strica nitelus apele. De fenomene naturale trebuie in general sa ne
ferim. Si-apoi, de ce sa apuce creatura sa fie fericita?
In ultima ta scrisoare mentionai in treacat ca, de
cand s-a convertit, pacientul frecventeaza o anumita biserica, una
singura, de care nu se simte pe de-a-ntregul multumit. Pot sa intreb la
ce-ti sta mintea? De ce nu mi-au fost aduse la cunostinta cauzele
legaturii sale cu biserica parohiala? Nu pricepi ca, doar daca nu cumva e
vorba de un act de indiferenta, fidelitatea lui nu e buna deloc? Stii
si tu foarte bine, sper, ca daca un om nu poate fi vindecat de mersul la
biserica, cel mai bine e sa-l facem sa bata tot cartierul in cautarea
bisericii care i se potriveste, pana cand ne alegem cu un bun degustator
ori cunoscator de biserici.
Motivele sunt evidente. Una la mana, organizatia
parohiala nu trebuie pierduta din ochi nici un moment, de vreme ce,
fiind o unitate de loc si nu de preferinte, aduce laolalta oameni de
diferite clase si mentalitati intr-un soi de uniune care-i e pe plac
Dusmanului. Pe de alta parte, insa, principiul congregational face din
fiecare biserica un fel de club si, in cele din urma, daca totul merge
bine, o coterie sau factiune.
Doi la mana, tot cautand biserica "potrivita" , omul
nostru va deveni un critic in loc sa ramana un invatacel, cum si l-ar
dori Dusmanul. Ce asteapta El de la orice laic din biserica este o
atitudine care se poate, intr-adevar, numi critica in masura in care
respinge orice e fals sau pernicios, dar care ramane radical necritica
in ce priveste formularea unor criterii estimative - un laic care nu-si
pierde vremea gandindu-se la ce anume respinge, ci se deda, deschis,
umil si necercetator, hranei oferite. (Vezi bine cat de josnic, cat de
nespiritual, cat de iremedial vulgar este El!)
Efectul acestei atitudini, mai ales in timpul
predicilor, este sa creeze acea stare (suprem ostila planurilor noastre)
in care sufletul omenesc devine acut sensibil la orice platitudine.
Aproape ca nu exista predica sau carte de care sa nu ajungem sa ne temem
daca omul le primeste in aceasta stare. Asa ca, rogu-te, nu mai pierde
vremea si trimite-ti negresit nataraul sa faca turul bisericilor din
cartier. Caci, dupa cum se vede din rapoarte, pana acum mare branza n-ai
facut.
Pentru cele doua biserici din apropierea lui, am
cercetat cataloagele. Potential au si una si alta. In prima dintre ele,
preotul e un tip care se chinuie de atata vreme sa indoaie credinta cu
apa chioara ca s-o dea pe gat unei congregatii, zice el, necredincioase
si cam grele de cap, incat acum a ajuns sa-si uimeasca el enoriasii cu
propria-i necredinta, si nu invers.
Multe suflete s-au clatinat in religia lor datorita
individului. Admirabil e si felul in care oficiaza slujba. Grijuliu
sa-si scuteasca turma de orice "dificultati", s-a dezis si de colectia
de predici si de culegerea oficiala de psalmi, iar acum, fara sa-si mai
dea seama, meliteaza la nesfarsit cei cincisprezece psalmi si cele
douazeci de invataturi placute inimii lui. Afara de adevarurile pe care
el si ale lui oite le stiu deja pe dinafara, nimic altceva nu le poate
ajunge vreodata sub ochi prin mijlocirea Scripturii: e limpede ca aici
nu ne paste nici un pericol. Dar poate pacientul tau nu e indeajuns de
narod pentru biserica asta - sau nu inca?
La cealalta biserica il avem pe Fratele Spike.
Oamenii se intreaba adesea cum face el sa jongleze cu tot soiul de
opiniuni - de ce azi e aproape comunist, iar maine o da pe un fel de
fascism teocratic - azi un scolastic, maine denuntator al ratiunii umane
- azi afundat in politica, maine in stare sa declare ca toate ale lumii
se afla in mod egal "sub judecata".
Pentru noi, desigur, elementul de legatura nu e un
mister, si el se numeste ura. Omul nu se poate abtine sa nu predice
lucruri care sa nu fie in mod voit socante, intristatoare, de neinteles
sau umilitoare pentru parintii lui si generatia lor. O predica pe care
oamenii astia ar putea-o incuviinta ar fi pentru el la fel de insipida
ca un poem ce nu le-ar pune dificultati de lectura.
Individul promite si prin grauntele de nesinceritate
care s-a aciuiat in el; il invatam sa spuna "Aceasta este invatatura
Bisericii" atunci cand ce vrea sa zica de fapt e "Sunt aproape sigur ca
am citit asta de curand in Maritain sau altcineva de genul asta".
Trebuie sa te avertizez, insa, ca are un defect fatal: crede cu
adevarat. Iar asta e inca de ajuns ca sa strice totul.
Cele doua biserici au totusi in comun un punct
favorabil: sunt amandoua biserici partizane. Mi se pare ca asta te-am
mai invatat: daca pacientul nu poate fi tinut departe de Biserica: macar
sa se ataseze cu putere de vreo partida dinauntrul ei. Nu ma refer la
chestiuni de natura pur doctrinala; in privinta asta, cu cat e mai
caldut in opinii, cu atat mai bine. Si nu in doctrine ne punem noi
speranta pentru a isca rautati respectabile. Toata distractia sta in a
produce ura intre cei care zic "impartasanie" si cei care zic "sfanta
cuminecatura", fara ca vreuna dintre partide sa poata arata diferenta
dintre, sa zicem, doctrina lui Hooker si cea a lui Thoma din Aquino si
s-o sustina coerent mai mult de cinci minute, in schimb, toate acele
obiecte complet nesemnificative, precum luminarile, patrafirele si mai
stiu eu ce, sunt un excelent teren de lucru pentru noi.
Am reusit sa stergem aproape in intregime din mintile
oamenilor ceea ce spurcatul ala de Pavel ii invata odinioara despre
hrana si alte fleacuri - anume ca omul ingaduitor trebuie sa cedeze
mereu in fata rigoristului. Ai crede ca n-aveau cum sa nu vada folosul
pildei. Te-ai astepta sa-l gasesti pe omul Bisericii Joase ingenunchind
si facandu-si cruci pentru ca neintarita constiinta a fratelui lui,
adept al Bisericii inalte, sa nu se-nvete la sfidare, iar pe cel din
partea "inalta" abtinandu-se de la astfel de gesturi pentru a-l feri pe
fratele lui din comunitatea "joasa" de pacatul idolatriei. Si asa s-ar
fi intamplat daca nu ne-am fi ocupat noi indeaproape de problema. Fara
eforturile noastre, varietatea practicilor din sanul Bisericii Angliei
ar fi putut deveni ogor manos de caritate si smerenie.
Cu afectiune, unchiul tau, Sfredelin !
de C.S. Lewis
