Aici ne trageam sufletul pentru a putea continua marea aventura. Aveam doua optiuni:fie urcam pe drumul forestier care era mai usor dar mai lung si mai lipsit de privelisti, fie urcam pe partia de ski(mai scurt, mai abrupt dar plin de frumusete); am ales toti sa mergem pe partia de ski. Problema era ca dejà pierdusem destul timp cu popasuri’n’shit si ca trebuia sa ne cam grabim. Nu de alta dar in cazul in care nu gaseam locuri disponibile la Padina, sa avem timp sa ne intoarcem la o alta cabana. Si eram deja obositi, mai ales fetele(desi nu carau mare lucru, dar deh…)
In ritm alert incepem sa urcam. Se mai eliberase si mai scapaseram si de pantofari(pantofarii sunt cei care vin la munte in adidasi sau pantofi de duminica, se poate folosi termenul si pentru cei nepregatiti sa urce pe munte-un fel de textilisti in Vama) asa ca era mai lejer. Oamenii care coborau salutau si te intrebau daca ai nevoie de ceva. In sfarsit, muntele pe care il stiam si-l iubeam. Cu cantec, inainte, mars! Si incepem sa urcam cantand pe 8voci; Piciului i-a fost interzis sa cante(la felul in care o face ar fi provocat o avalansa chiar daca nu era nici urma de zapada) iar Bebelu’, baiat de oras, nu prea stia el versurile, asa ca ne-am lipsit.”Auzi, dar de ce nu suni la Padina sa le zici sa ne tina niste locuri?” ma intreaba Octavita.”Pentru ca nu am numarul de telefon de-acolo si pentru ca nu am nici semnal, d’aia!”ii raspund eu imbufnat. Un rucsac imi strivea umarul stang. Iar da, vodafone connex inca mai avea sa astepte cativa ani ca sa bage antena si semnal pe meleagurile alea.
Tot inventand noi scurtaturi(care culmea, au ajutat si scurtat drumul) si rime(de care har Domnului nu isi mai aminteste nimeni), mai pe partie, mai pe drum forestier ajungem la ultima bucata de traseu; stanci cat vezi cu ochii si undeva, in capat, casa telecabinei; adica aproape ajunsesem. Urcand si mai greu acum aerul fiind foarte rarefiat, noua lipsindu-ne antrenamentul si fiind obositi-ajungem. Cineva propune mormait o pauza. “Nici sa n-aud. N-avem timp de pierdut si oricum, de-aici pana la Babele e doar drum drept.” Nu va lasati pacaliti de atitudinea mea; nu eram leader-ul grupului, dar fusesem de cele mai multe ori prin locurile alea. Ursoaica insa era un om de munte. Stia cum va fi vremea privind cerul, stia ce fel de bocanci trebuie sa iti iei samd. Dar din pacate nu are pic de autoritate, asa ca prefera sa taca si sa i se ceara parerea.
Trecem printr-un grup de copii de scoala generala care culegeau brebenei. Invatatoarele si supraveghetorii urlau intr-una sa fie cuminti, sa nu se departeze de grup, sa nu faca mizerie…frumos. Imi rascolea multe amintiri. Ca si pana acum Vacuta era inconjurata de tot felul de catei de pe munte. Cum ii atragea oare, nu pot sa stiu. Asa ca datorita ei eram flancati hamaitor de o gramada de potai din coada dande si cu chef de joaca. Frumos. Ar fi si mai frumos daca pe copacul cu marcaje l-as vedea si p’al nostru…trei marcaje diferite, dar nici unul rosu(cel rosu era ala pe care treuia sa-l urmam noi)…hmm…improvizam.”Hai s-o luam p’aici!” zic eu. Ursoaica nu avea nici o parere. Aparent ea nu stia traseele astea de pantofari, ea era obisnuita cu muntele virgin’n’shit…fite.
Drumul se schimba brusc…o gramada de pasuni cu turme fara ciobani pe care i-am fi putut intreba de directie, bine pazite de ursi caini ciobanesti care ne tineau la respect. Undeva in stanga se vedea o cabana(sau asa credeam noi). In zece minute ajungem langa ea. Era de fapt o vila particulara. Strigam pana apare un nene. Fericiti il intrebam incotro trebuie sa mergem. El zambeste si fara sa spuna nici macar o vorba intra in casa inchizand usa dupa el. Liniste. Noi ne uitam perplecsi unul la celalalt fara a intelege nimic. Disperati, ne asezam la o tigara si incercam sa gasim semnal la telefon. Inutil. Dar ce avem noi aici, usa se redeschide si apare nenea, tot un zambet. In maini avea doua oale mari de pamant, iar la subrat o harta. Ne intinde oalele in care se aflau vin si apa proaspata. “I don’t speak Romanian.” Se scuza el. Las’ ca daca ai sarit in schema cu vinul vorbim aceeasi limba-imi spun eu. Bine ca vorbea engleza. Bine ca si noi vorbeam engleza. Ne explica pe unde treuie sa o luam, cu harta in mana. Ne simteam atat de bine si vinul era atat de bun incat abia am avut inima sa plecam. Dar trebuia. aventura nu se sfarsise inca asa ca in juma’ de ora eram la babele fiecare in fata unei cani cu vin fiert aburind a scortisoara si cuisoare. Gata, partea grea a drumului se sfarsise. De acum mai aveam doar de coborat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu